Stiu ca stiti ca vin sarbatorile.

…da, chiar stiu….

Mai stiu ca simtiti nevoia sa cumparati dulciuri multe si sa le oferiti acum,de Craciun, unor nevoiasi. Ce, si cioco sau bobo sunt cadouri, nu-i asa? Daca nu le convine sa le arunce…..

Dragi mei, nu e asa…recunosc, cu siguranta sunt cazuri in care cei mai putini norocosi se bucura de prima ciocolata primita. Dar de la a zecea, apare frustrarea, emotii fel de fel, tristetea. Poate ca acele zece ciocolate fac cat un fular calduros, sau cat 3 ore de joaca sau mai bine o carticica si niste creioane.

Poate ca ati cumparat deja 10 ciocolate sau poate 10 carti sau poate un fular nou-nout. Daca nu puteti oferi mai mult este bine si asa. Stiti de ce? Pentru ca a inceput Shoe Box.

ShoeBox.ro - Cadoul din cutia de pantofi. Participă şi tu!Despre ei intr-o fraza:  ShoeBox NU este Mos Craciun, reni si alte fiinte magice, ci este despre oameni care ajută alti oameni, despre altruism si compasiune.

La fel ca si in anii trecuti, perioada de colectare a cutiilor este 1-15 decembrie 2016, urmand ca intre 16-24 decembrie acestea sa fie distribuite catre copii.

Mai multe despre locatiile Shoe Box gasiti chiar aici.

Din experienta anilor trecuti, va rog sa aruncati un ochi pe site-ul lor pentru a afla cum puteti pregati cat mai bine un cadou util si placut in acelasi timp. Spor la impachetat.

Va multumesc de pe acum pentru fiecare cutie donata.

Ana

16/100

Am realizat extrem de putin din proiectul gratitudinii. Mai putin decat m-am asteptat.

Dupa aceste  muuuulte zile am realizat cat de greu imi este sa ma gandesc la ce lucruri bune am facut peste zi, chiar daca stiu ca am facut. Am realizat ca nu imi vine natural sa ma „felicit” pentru ca am facut ceva de care sunt mandra.

brain-744207_640De aici intrebarea: ne putem reprograma? Cat de usor sa ne fie sa ne vedem in adevaratul sens al cuvantului? Putem accepta constient o fapta buna la fel de usor cum ne blamam?

Da, sunt recunoscatoare ca am pornit cele 100 de zile de gratitudine. Dar se pare ca o sa treaca destul de greu….mai e cineva in aceeasi situatie? Sau sunt singura?

Ana

 

Ma prinzi?

Imi aduc aminte perfect prima zi de vacanta. Eram cu Sof pe marginea piscinei. Doar eu si ea.  Eu ma gandeam “ce bine era as fi stiut sa inot…”. Atunci nu stiam ce e in capul micutei, dar avem sa aflu peste 24 de ore. Si asa am stat majoritatea zilei: cu picioarele in apa, pe marginea piscinei, visand la momentul in care o sa plutim.

Am vorbit despre apa, inot, pericole si mai ales incredere. Am vorbit despre inghetata, despre baloane si frica. Ne-am tinut in brate, cu un ochi la mare, cu altul la degetele stafidite din piscina. I-am ascultat povestile despre gradinita, despre papusi, balet si planurile pentru vacanta.

Dupa acea zi petrecuta la piscina mi-am dat seama de ce nu am invatat sa inot: de frica. Mi-e frica de apa adanca de mor. Sunt genul de persoana care incearca, pe cat posibil, sa isi infrunte fricile. Dar acum nu era vorba de mine. Era despre ea. Ea isi dorea sa inoate, mai mult decat o inghetata dubla, dar nu isi gasea curajul.

060d7c0264aea257f376549ecb4edba1A doua zi am luat-o de la capat. Noi doua si o piscina. De data asta Sof s-a pregatit: si-a luat aripioarele pentru inot. Eram deja de ceva timp acolo, cand s-a ridicat si mi-a spus scurt: “daca sar…ma prinzi?”.  Urasc sa intru in apa adanca, dar nu am ezitat. Am intrat in apa si …am prins-o! Da, a sarit si eu am fost acolo. A luat frica si a dat cu ea de pamant, adica a bagat-o la apa.🙂 Inima imi pleznea de mandrie, dar i-am spus doar  “ai reusit”. De atunci adora sa inoate. Singura, that is. Kids….

Frica este un sentiment  des intalnit la copii. Si adulti. Si animale. Si tot asa…Este un instinct primar rezultat din lupta pentru supravietuire. De aceea noi, oamenii, avem retineri cand dam fata in fata cu o provocare nemaintalnita. Creierul reptilian este la conducere in acele momente.

Cum recunosti frica la copii?

Poate iti suna cunoscut faptul ca puiul tau se incapataneaza sa faca ceva, iti pare complet de nemiscat in decizia lui, e chiar incapatanat. Sau dimpotriva, e agresiv, tipa si urla. Sau excesiv de timid. Sau frustrat de absolut orice lucru, remarca. Sau poate nu vrea sa merga la ora de balet sau calarie.

Priveste-te pe tine, adultul. Cand ti-e teama, ce faci? Cum reactionezi? Esti paralizat, tremuri, iti bate inima tare, nu stii ce sa faci? Da, exact asta simte si copilul tau, doar ca el nu poate verbaliza. Inca. Un lucru este sigur : faptul ca ingnori acele stari nu insemna ca nu exista sau ca nu o sa mai apara. Dimpotriva.

In  primul rand, trebuie tinut cont de varsta copilului. Un bebelus se sperie de zgomote, in timp ce un copil de gradinita afla de frica de separare, de straini. Pe masura ce creste, frica capata alte nume: monstrii de sub pat, cainii de pe strada, paianjeni, tunete si fulgere, frica de a sta singur in casa, frica de boli (zgarieturi, julituri), frica de a fi respins, de a nu fi acceptat.

Cum pot eu, parintele, sa imi ajut copilul?

Mai intai fii acolo. Apoi identifica starile si reactiile. Copii pot experimenta frici-mici ( din lipsa de explicatii, de necunoscut, din povesti-vanatoresti, etc.) si/sau frici-mari (bataie, de intuneric, anxietate asociata cu separarea de parinte). Oricand o frica-mica poate capata dimensiuni imense atunci cand este ingnorata sau hranita pe principiul “esti copil mare/ esti barbat/ e rusine sa plangi/nu e nimic/lasa ca trece”. Pentru copii este important, chiar vital, sa fie integrati in ceea ce se intampla cu ei. Integrarea inseamna intelegere pas cu pas, Staylistening, Timp Special, conectare intr-un cuvant. Se traduce prin “stiu ca ti-e frica dar eu sunt aici si nu plec de langa tine”. Faptul ca un copil intelege pe deplin ce i s-a intamplat are ca rezultat o inteligenta emotionala sanatoasa, cu o baza solida.

Pentru a se linistii toti copiii au nevoie de contact vizual. Asta este prima parte si are un rol destul de important.

Bebelusii adora sa fie mangaiati, sa stea la pieptul mamei skin-on-skin, sa auda un catecel familiar, sa vorbesti cu ei, sa le arati ca sunt in siguranta.

“Gradinarii” pot invinge fricile prin joc. Aici intervine Timpul Special si Playlistening. Jocul si rasul sunt uneltele perfecte pentru relaxare. Cu cat rasul este mai zgomotos cu atat mai bine. Fara a gadila, of course. Cand simt ca mai am de lucrat la increderea lor, aleg sa ma joc. Si atunci sunt o mama obosita si tare fricoasa. Si ma rog in fel si chip sa nu imi dea injectie, sau sa ma lase sa dorm, sa nu fac lectiile la muzica, sau sa ma lase sa mananc ceva dulce cand este deja noapte. Mai sunt o mama care scapa toate jucariile din mana si care se impiedica la fiecare pas. Sunt mama care nu se spala pe dinti corect sau mama care se imbraca pe dos. Sunt toate astea la un loc si mult mai multe.

Copii recunosc gandurile negative si fricile asociate lor in jurul varstei de 4 ani, spun specialistii. In jurul varstei de 7 ani, copii sunt deja constienti si inteleg ca starea de bine/liniste vine din gandurile optimiste. Chiar daca stiu asta nu pot, la nivelul creierului, sa isi redirectioneze gandurile spre ceva frumos, optimist, linistitor. De aici si “neascultarea” lor cand cortexul prefrontal este invadat de emotii.

Nu presupune ca stii cu exactitate si intotdeauna cauza fricilor copilului tau. Unui copil timid nu ii este frica de straini. Nu intodeauna.

Eu am printat si chiar desenat cu Sof cercuri. Am vorbit despre stari si apoi le-am desenat pe hartie, in cercuri. Ne-am amuzat desenand mirarea. Ne-am chinuit sa desenam frustrarea. Copii trebuie sa stie si alte stari in afara de suparare sau bucurie.

Cum stiu ca a trecut peste frica?

Am mai spus-o: copii semnalizeaza problemele intr-un mod pe care, noi parintii, clar, nu il agreeam. Tipa, urla, lovesc, raspund inapoi, il iau pe NU in brate, nu ii multumeste nimic. Au nevoie de un pretex pentru a incepe vindecarea. Si cine se pricepe mai bine la pretexte, daca nu un copil…

Ei au nevoie de sprijin pentru a se videca. In momentul in care realizeaza ca poate sa se vindece, o va face. Tu trebuie doar sa fii acolo. Sa il asiguri ca este ok sa planga, ca e ok sa fie speriat. Ca esti acolo pentru el si ca il intelegi. Exact ca la Staylistening.

Asta am facut si eu de pe marginea piscinei. Nu am fortat-o cu nimic. In schimb am integrat-o in ceea ce experimenta atunci. Era un mix de frica, angoasa, nerabdare, incapacitate, dorinta. Toate la un loc intr-un copil atat de mic. Dar a fost puternica. Am inteles, a avut nevoie de timp sa inteleaga, a rumegat si a ales.

Si eu…am prins-o!

Sunt curioasa…tie de ce ti-e frica?

Ana

15/100

I’m only human, after all…

In cinstea acelor putine zile de recunostinta…prea putine!

Ana